Săptămâna Patimilor, Joimăriţa, Vinerea Mare, Noaptea Învierii, Duminica Sfintelor Paşti, Săptămâna Luminată. Zile mari, în care gândurile și acțiunile ne sunt călăuzite către bunătate, dăruire, toleranţă, către valori pe care în restul zilelor din an le neglijăm sau le uităm de multe ori. Rugăciunile sunt mai aprinse ca niciodată acum; pioşenia, şi ea, se revarsă în cascade, pe străzi, în case, prin cotloanele sufletelor. E o purificare generală oriunde şi în oricine. Ne rugăm mult şi mulțumim în același timp, mai mult. Că în rest, puţin facem, şi una, şi alta. Ne rugăm în aceste zile cât să ajungă şi pentru restul săptămânilor din an. Să fie acolo, o rezervă. Săptămâna Mare are, într-adevăr, o semnificaţie adâncă pe care cu toţii o cunoaştem. Am trecut prin săptămâna cu cea mai mare încărcătură religioasă şi spirituală din an. Nu este un lucru rău faptul că mai mult ca oricând şi mai mânaţi ca niciodată de avântul credinţei, ne-am rugat, am postit pentru sănătate sau spirit, am cerut bunăstare, linişte în case şi în ţară, sau ne-am împreunat mâinile pentru reuşita noastră, a copiilor, a celor dragi. Ceea ce mulţi nu înțelegem însă, este că rugăciunea nu face şi nici nu aduce mai mult acum, decât o poate face în mod normal într-o zi, numită ingrat „obişnuită”, din an. Nicio zi nu poate fi una obişnuită. Nici nu ar fi cinstit, pe undeva, ca dintr-o dată, să ne conectăm cu divinitatea, aşa, doar că e Săptămâna Mare şi toată lumea merge la biserică, se roagă, iar ruga sigur este ascultată tocmai acum! Este şi aşa, dar de obicei, nu prea se întâmplă cum vrem noi. Asta ca să nu credem cumva că vom face primăvară cu o floare, respectiv cu câteva rugăciuni sau renunţând la păcate şi mizerii, în Săptămâna Mare sau în zilele de Paști. Sau cu câteva gesturi frumoase, doar pentru că acum „trebuie” să fim mai buni, mai înţelegători, mai umani. În rest, putem fi oricum, putem să fim nemernici, răi, mojici, invidioşi, sau intoleranți, pentru că Săptămâna asta Mare a trecut, e gata şi postul şi tot, doar nu era să ţină o veşnicie!
Avem tendinţa ca în aceste zile să-i apreciem mai mult pe cei pe care în restul anului poate îi bârfim, îi judecăm, îi tocăm. Devenim brusc mai atenţi. Vedem mai bine, auzim mai bine. Avem, dintr-o dată, timp. În această săptămână, suntem mai „uşori”, mai boemi, mai fini. Pare un gest firesc ca acum să dăruim, căci dar din dar se face rai, şi s-o facem acum, pentru că e Săptămâna Mare şi acum se vede, acum contează! În rest, putem să uităm, ceea ce şi facem de cele mai multe ori de altfel. Să nu facem rău, să nu minţim grav, să nu înşelăm, să nu risipim în această săptămână! Pentru că e Joia Mare, e şi Vinerea Mare. Şi e Învierea, şi mare păcat ar fi să facem acum, toate astea şi multe altele pe lângă. Adevărat.
Dar ce facem cu cele de dinaintea ei şi cu cele care vin după? Pentru că Învierea este punctul în care un ciclu din an se termină, iar altul începe. Este sfîrșitul și începutul. Ce facem în săptămânile „mici”, mai meschine, obosite şi revoltător de obişnuite. Atunci încetează multe glasuri de rugăciune. Multe uşi nu se mai deschid în faţa ta, iar cele care se mai deschid, o fac ca să poată fi trântite imediat în nasul tău. Oamenii nu mai au ochii blânzi şi sufletul uns cu mir, care să scoată sunete de poveste. Se şterg promisiunile făcute în Săptămâna Mare, cu ochii către Mântuitorul nostru, dispar lacrimile, implorările, genunchii se refac şi sunt gata de cursele demonice, din nou. Urările de Zi fericită, Paște fericit, se duc și ele și revin, așteptând enervate la ușă, judecata, bârfa, intoleranța, revin comparațiile absurde pe car ele facem privind la existența altora. Revin sfaturile rostite de cei care ne conduc și care ne învață de la tribune, cum să fim, cu cine să fim, cât să fim. Nu e bine cu ești, cum vrei, cum ești făcut să fii, ci e bine cum zic ei. Fă așa și nu altfel.
Eu nu m-am rugat mai mult în această săptămână decât o fac în mod normal, în celelalte. Dumnezeu există şi în Săptămâna Mare, dar şi în celelalte cincizeci de săptămâni „mai mici” din restul anului. Pentru că mă gândesc că m-ar prinde, și-ar da seama că e ceva ipocrit și interesat în ardoarea mea, manifestată cu precădere în aceste zile. M-ar vedea şi ar şti că ceva nu e sincer, acolo, în rugăciunea mea cea brusc devenită arzătoare. E ca şi cum ai iubi pe cineva o singură săptămână pe an, considerând, victorios, că e suficient. Este ca şi cum ţi-ai alinta copiii, sau ai mulţumi părinţilor, 7 zile din 365.
Nu doar în zilele de dinaintea Învierii. Rugăciunea îţi este ascultată când e rostită fără motiv, fără cerşeală, fără să o faci mecanic, eventual la grămadă, doar pentru că aşa scrie undeva. Scopul nu face casă bună cu rugăciunea. E un gest reflex să cerem ajutor divin când avem o problemă sau ne dorim ceva însă rugăciunea pură, probabil și cea la care Dumnezeu e cel mai atent, e cea făcută fără niciun interes. Dacă am reuşi să mulţumim mai mult şi nu neapărat acum, sî cerem mai puțin, să dăruim constant, câte puţin dar des şi în alte zile în afară de acestea, dacă am fi mai toleranţi, mai puţin egoişti şi mai conştienţi că nu suntem veşnici, că nu ducem cu noi nimic „dincolo” ci doar lăsăm câte ceva eventual, aici, am fi mai fericiţi şi mai ocrotiţi de necazuri, de neajunsuri, de ghinioane, poate că rugăciunea noastră ar izbuti să ajungă mai sus.
Ar trebui să înţelegem că săptămânile din vieţile noastre trebuie să fie toate mari şi preţuite în mod egal, valorizate, apreciate în egală măsură. Iar dacă vrem să cerem şi să primim, trebuie mai întâi să mulţumim. Şi s-o facem în zilele „obişnuite”, fără motiv, ci doar pentru că Îl vedem pe Dumnezeu şi atunci când nu e sărbătoare şi praznic mare, ci o zi pe care de multe ori o numim inconştient, „banală”. Nicio zi nu e banală. Nicio oră nu e neimportantă și nicio clipă nu e de pierdut pe judecăți absurde, aruncat cu pietre în alții sau pe copiat modele care nu se încadrează în niciun fel cu ființa ta, cu spiritul tău, așa cum ai fost lăsat pe Pământ. Va trece și această zi, și a doua zi de Paște, important este să înțelegem că avem nevoie de Lumină în gânduri și în fapte nu doar acum, ci în toate celelalte zile care urmează, după Înviere, în trecerea noastră prin timp.
